EXCURS ÎN UNELE ORGANE INTERNE

     Totul trece prin stomac : o aserţiune a cărei gravitate Dio avea s-o constate abia la jumătatea drumului. Care drum duce probabil nicăieri. Însă contează oare destinaţia încât asperităţile inerente să se cioplească singure? Mai că nu aş crede.  Dar!

   Merg şi plâng. Total nebărbăteşte dar nu am ce face. Trebuie să înaintez şi trebuie să-mi descarc emoţiile : pe unde apuc şi eu : ochi sau gură! Aşa că merg în continuare printre lacrimi şi stânci. Înot sub nivelul mării interioare. Sparg stelele de mare ca pe nişte nuci.

   Poftim : aceasta este inima. Inima tristeţilor mele. În ea s-au îndesat toate : naşterea dragosta şi moartea! Probabil că am o inimă mare, nu-i aşa , domnule cititor! Şi încăpătoare, doamnă cititoare? Şi gingaşă, ca o fetiţă de grădiniţă?

   Ba este o inimă imposibilă!

Plină de mofturi a la Caragiale şi de incuri stil Nică al lui Creangă!

   Aşa că mai bine cară-te , mister Dio, în stomacul social al singurătăţii! Acolo nici nu te deranjează nimeni, nici nu deranjezi. Eşti singur : tu şi melancoliile tale pestilenţiale : educaţia, căsătoria, crizele de nervi şi crizele politice, cursurile şcolare, cursurile despre cum să nu înnebuneşti într-o zi fără nicio  leţcaie, coşmarul că ai moştenit o avere fabuloasă cu care să-ţi poţi achita în fine toate ratele bancare , rămânându-ţi şi de-o pâine şi doi covrigi (unul pentru tine , iar celălat bineânţeles pentru consoarta

rămânându-ţi şi de-o pâine şi doi covrigi (unul pentru tine , iar celălat bineânţeles pentru consoarta ta, care cică nu mănâncă pentru a-şi mai ajusta silueta!-Minciuni gogonate! Nu mănâncă pentru că salariul ăsta aşa împuţit cum e nu existe de-o zi, de-o săptămână, de-o lună, de-un an, de-un deceniu!

   De fapt,  de douăzeci de ani!  )

     O viaţă de om, doamnelor şi domnilor! O viaţă de om pusă în slujba nimicului!

Nu prea îmi convine concluzia acestei sumare autoevaluări , dar n-am încotro!

    Şi tocmai acum când sunt gata să fiu elimenat prin anusul social : lumea nu mă mai vrea! Mă redă, pur şi simplu, sub formă de excremente social, Universului, Marelui Nimec!

    Din nimic am venit, în nimc mă voi întoarce. S-a încheiat circuitul nimicului în natură! Punct.

    Atât?

    Poate că foamea nu-i în noi, ci în Univers. El ne mănâncă: secundă cu secundă şi an după an. Implacabilă,moartea ne pândeşte din prima clipă de viaţă. Ne ajută chiar să creştem, ne pregăteşte cu grijă pentru marele ospăţ final.

    Asta este : şi moartea-i un stomac ! Da, cred că moartea-i stomacul universului !

Poftă bună!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (111)