întotdeauna păstrez pe undeva coapsele unei flori,
le revendic atunci când se tem să mai stea cu mine,
le pot chiar transforma în păsări sau în sângele zilelor mari
spre a fi răstălmăcite din nou de tine
uite cum vom deschide încet ușa
și vom cere permisiunea de a pedepsi după bunul plac
stânga nopții atunci când îi tremură vocea
foarte puțin vom fi lenea enormului albastru
ca să-i putem iubi urmele până târziu
nu te speria, tu locuiești pe dinăuntrul meu,
îmi scrii poeme lungi pe cerul devorat al coapselor,
atent să nu le rănești cu foamea aproape necunoscută,
înghesuită în carne și în minte
nicio lege nu mă împiedică să dezvelesc ceasul cumsecade
care poate nici nu mai e ceas,
care poate nici nu mai e liber
dincolo de noi, o casă roție se ridică pe vârfuri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu